Ziua Institutiei Prefectului

Prefectul şi Instituţia Prefectului de-a lungul vremii

În cadrul administraţiei româneşti, instituţia prefectului se bucura de prestanţă şi vechime, fiind apărută ca o imitaţie a instituţiei franceze corespondente şi intrând în istorie începând cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

După cel de-Al Doilea Război Mondial şi până în anul 1990, instituţia prefectului a fost eliminată din peisajul administrativ românesc, pentru ca, odată cu Legea nr. 340 din 2004 privind instituţia prefectului, să înceapă să-şi recâştige din prestanţa de odinioară.

Termenul latin præfectus înseamnă a însărcina, a-i da cuiva o comandă. Sub acest înţeles, a reprezentat, de-a lungul timpului, o funcţie care a făcut carieră în istoria militară şi administrativă a Imperiului Roman. Astfel, prefectul era fie conducătorul unei comunităţi (oraş, municipiu sau chiar provincie), fie al unei structuri militare (cavalerie) fiind însărcinat cu menţinerea liniştii publice sau cu siguranţa imobilelor.

În perioada Evului Mediu, funcţiile prefectului de altă dată au fost preluate de ispravnic.

După anul 1866, odată cu venirea regelui Carol I (1866-1914), a fost avută în vedere şi o altă mentalitate administrativă, cea tributară modelului prusac şi prefectului i se restrângeau atribuţiile, el devenind un fel de executant al deciziilor consiliului judeţean. O astfel de viziune
s-a conturat mai clar în anul 1892.

În anul 1894, se adoptă un nou act normativ care precizează şi rolul subprefectului, acesta fiind un fel de inspector care trebuia să viziteze comunele din cuprinsul plăşii (subdiviziune a judeţului) de care era responsabil, trebuind să acorde o atenţie deosebită registrelor de stare civilă şi a caselor comunale.

În perioada Regatului, nu s-au mai emis reglementări cu privire la funcţia prefectului.

Abia după Marea Unire din anul 1918, când Basarabia, Bucovina şi Transilvania s-au unit cu Regatul României, s-a impus o nouă organizare administrativă care să armonizeze mai multe viziuni – sistemul administrativ francez care avea încă rădăcini adânci în mentalitatea românească, sistemul prusac venit pe filiera regală şi sistemul austriac care era predominant în partea Transilvaniei şi Bucovinei, la care mai pot fi adăugate şi unele influenţe ale sistemului rus de administraţie ale cărui idei s-au făcut simţite în Regulamentele Organice din 1831-1832 şi care erau mai evidente în Basarabia. În perioada imediat următoare anului 1918, a avut loc reforma agrară (1923). Astfel, în anul 1925, la 13 iunie, a fost adoptată Legea nr. 95 pentru Unificarea Administrativă, intrată în vigoare la 14 iunie 1925. Conform acestei legi, „prefectul judeţului se numeşte prin decret regal, în urma propunerii ministrului de interne”.

Legea din anul 1925 a deschis drumul către reconsiderarea statutului funcţiei de prefect, care începe să fie privit ca un funcţionar de carieră, independent de orice alte îndatoriri care ar putea crea un conflict de interese şi care trebuie să prezinte o probitate morală incontestabilă.

În continuarea acestui demers administrativ, a venit şi Legea nr. 167 din 03.08.1929 pentru organizarea administraţiunii locale care se referă la prefect în calitatea de „delegat al autorităţii centrale, ce reprezintă guvernul şi puterea executivă şi stă în legătură cu fiecare minister prin directoratul ministerial şi prin serviciile ministeriale locale”. În virtutea prerogativelor conferite de lege, „prefectul, ca reprezentant al guvernului, exercită controlul şi supravegherea tuturor administraţiunilor locale din judeţ, în care calitate el poate cere pedepsirea funcţionarilor”. Deci, se face o delimitare clară între prefect şi administraţia locală, aceasta din urmă păstrându-şi autonomia, dar sub supravegherea guvernului exercitată, la nivel teritorial, prin prefect. În consecinţă, prefectul devine, de jure şi de facto, o autoritate centrală care are atribuţii la nivel judeţean şi care nu poate fi considerat împreună cu celelalte autorităţi locale.

Prin Legea nr. 569 din 26 martie 1936 administrativă, intrată în vigoare la 27 martie 1938, care venea să întregească un nou proiect de reformă administrativă inaugurat de Constituţia din anul 1938, prefectul este învestit cu puteri noi, fiind „reprezentantul guvernului şi şeful administraţiunii judeţene”.

Un astfel de cumul de puteri a dat naştere la o funcţie publică cu o importanţă foarte mare.

Însă, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când deja un nou regim politic începea să-şi definească instituţiile, prin Legea nr. 17 din 1949 asupra organizării consiliilor populare, au fost desfiinţate prefecturile şi primăriile. A urmat o perioadă destul de lungă, de aproximativ 40 de ani, până ce funcţia de prefect a apărut din nou în peisajul administrativ românesc, după Revoluţia din decembrie 1989, fiind menţionată în Legea nr. 5, intrată în vigoare la 20 iulie 1990, fără a fi o instituţie juridică distinctă. Abia mai târziu, în temeiul Legii nr. 69/1991, Legea Administraţiei Publice Locale, prefectul este „reprezentantul Guvernului la nivel local”, numit, la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin decizie a prim-ministrului României.

Până în anul 2004, prefectul a fost demnitar al statului român, funcţia fiind politică. Transformarea prefectului în funcţionar de carieră este iniţiată prin modificările şi completările Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public, consacrându-se o nouă categorie de funcţionari publici – înalţii funcţionari publici.

Atribuţiile Prefectului şi Subprefectului, precum şi activitatea Instituţiei Prefectului este reglementată astăzi prin Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârea de Guvern nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004, cu modificările ulterioare. Astfel, prin reglementare de sine stătătoare, prefectul este „reprezentantul Guvernului pe plan local” şi „conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale”. Astfel, Prefectul este un liant dintre autoritatea centrală, reprezentată de guvern, şi autorităţile locale, reprezentate de demnitari aleşi în urma unor scrutinuri publice. De asemenea, în principal, prerogativele acestei funcţii constau în verificarea modului în care sunt respectate legile la nivel local, gestionarea situaţiilor de urgenţă şi asigurarea liniştii şi ordinii publice.

Legea nr. 340/2004 a contribuit la modificarea radicală a modului în care structurile administrative teritoriale şi opinia publică au început să se raporteze la funcţia prefectului. În principiu, acest act normativ este o dezvoltare a prevederilor regăsite în art. 123 din Constituţie şi a unor prevederi din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.

Judeţul Bacău a avut 15 prefecţi, începând din anul 1990 până în prezent.

Întrucât 2 aprilie este instituită „Ziua Instituţiei Prefectului” prin Legea nr. 348 din 2018 şi, în acest an este prima aniversare, în seria evenimentelor organizate la nivelul Instituţiei Prefectului din Bacău, este cuprinsă o ceremonie oficială la care sunt invitaţi să participe toţi prefecţii judeţului.